destainuiri(2)

Se pare ca este mult mai greu decat credeam sa pot sa imi deschid sufletul pentru a ma putea privi pe mine ca intr-o oglinda. De multe ori, imaginea e tulbure. Nu reusesc sa ma vad asa cum sunt, sau asa cum cred eu ca as fi. Realitatea a cine sunt eu nu o pot vedea. Mi se pare ca inchid ochii prea devreme pentru a putea zari ceva limpede. O fac oare pentru ca imi este frica sa realizez persoana care am devenit?
Incerc sa ma destainuiesc, sa ma privesc pe mine in fata, de data asta fara sa ma mai mint si fara sa mai incerc sa remediez acele defecte, fara a mai incerca sa imi gasesc scuze. Stiu ca imaginea mea de acum, nu numai ca nu mai suporta inselari, dar nici macar scuze.
Sunt exact asa cum sunt, cu bune si cu rele, cu adevaruri si minciuni, cu calitati si defecte, cu cuvinte si cu gesturi, cu priviri si cu grai, cu toate elementele care ma compun pe mine ca om. Az incerc sa imi aflu calea, sa descopar drumul pe care trebuie sa merg. Am aflat cu durere un adevar pe care toata lumea il stie, dar care e dureros de fiecare data, ca nu ii poti multumi pe toti. Am inteles ca singura persoana pe care trebuie sa o multumesc este eu insami. Nu voi reusi niciodata sa ii multumesc pe toti, si de curand am incetat sa o mai fac. Este inca o lupa, dupa cea cu morile de vant, pe care o incetez. Nu ma mai lupt sa fiu pe placul tuturor, nu sunt si nu vreau sa fiu perfecta. Sunt doar ceea ce sunt: o suma de linii si de contururi, o gama de sentimente si de idei, o tresarire de priviri si un zambet. Atata pot fi, iar cine ma poate iubi asa bine, cine nu, nu.
Ma maturizez, imi injectez o doza din ce in ce mai mare de pesimisc si devin matura, invat din ce in ce mai mult care este gustul lacrimilor, si devin matura. Pot sa zic ca m-am maturizat, ca am invatat ce inseamna sa nu fi apreciat atunci cand trebuie de persoanele in care aveai incredere. Sunt mai pesimista, mai trista, mai suparata, cu ochii din ce in ce mai mult in lacrimi...deci da, sunt matura.
Destainuirea mea e ca incep sa devin din ce in ce mai putin om. Uit sau vreau sa uit, imi impun sa uit cum sa fiu om. Si totusi, ma doare. Tot ce este rau in jurul meu, toate nedreptatile care mi se intampla la fiecare pas ma dor. Poate ca nu uit sa devin om, ci asa ma apropii din ce in ce mai mult de esenta cuvantului"om"...
poate...

destainuiri(1)

Sunt o gramada de ganduri pe care as vrea sa le prind de-o aripa si sa le inteleg, pentru ca apoi nu doar sa le pot scrie, ci sa pot merge mai departe,dandu-mi seama de ceea ce se inatmpla in jurul meu.
M-am incredintat in cuvintele si in gesturile altora, uitand pana la desfiintare cine sunt si care imi sunt propriile gesturi. M-am simtit in siguranta atunci cand avea aprobarea celorlalti de a face ceea ce imi doream...si ce e ciudat este ca aorpbarea venea doar pe un anumit palier. M-am trezit intr-o dimineata ca eram perfecta fiica care invata, fara sa cauzeze probleme, fara sa se planga, dar care nu se simtea fericita. Mi-am dat seama ca imaginea mea din oglinda nu era o reflectie a cine eram eu, a cine sunt eu. Nu era decat o suma de linii, de culori, de testuri, un chip care nu ma reflecta, care nu ma aducea pe mine in prim-plan.
Si e greu sa ajungi sa iti dai seama nu ca nu ai avut curaj sa te sustii pe tine, ci ca nu ai avut de ce...doar te simteai sigura in locusorul tau caldut, in mica ta lume perfecta , oranduita dupa gandurile celorlalti, ganduri pe care nu te oboseai sa le cantaresti. Asa ma simteam eu: eram intr-o lume perfecta, departe de certuri si de nervi, in care ceea ce faceam era bine facut pentru ca se incadra in norme, pentru ca era ceea ce TREBUIA in ochii altora, dar nu si in ochii mei. Nu imi reneg existenta, sau greselile, sau munca pe care am depus-o si care doar eu stiu cat a fost...nu reneg si nu regret nimic pe acest palier...regret doar ca din toata viata nu am invatat inca cum sa fiu fericita, ca nu am inteles ca viata nu se rezuma la mici premii care nu te mai ajuta niciodata pe mai tarziu.
regret timpul pierdut incercand sa par perfecta in ochii altora, regret ca am vrut sa fiu asa cum nu sunt, regret ca m-am pierdut pe mine insami intr-o lume facuta din privirile altora...regret ca nu sunt eu in fiecare diploma de a mea, in fiecare premiu, regret ca nu mai pot sa fiu mandra de mine si de ceea ce am realizat , deoarece tot ceea ce am facut a fost pentru a-i multumi pe ceilalti, nu pe mine, regret ca nu ma simt fericita cand ma uit in spate si vad numai munca.
si am invatat sa regret si sa am curajul sa o spun...iar atunci cand ai curajul sa te rascoli, sa te intorci impotriva, sa revii la tine, la cine esti tu cu adevarat, esti renegata de cei care te-au creat ca o marioneta a lor.
am un mixaj de sentimente in suflet si caut calea spre normalul meu, de data asta este al meu, nu este al altora... si incerc sami dau seama de ceea ce am nevoie. si desi stiu de ce am nevoie, inca mie greu sa cer, mie greu sa mai sper ca ceva se va imbunatati.
se pare ca zborul e greu pentru fiecare dintre noi...

REBUT DE IDEE - METAMORFOZA IN 3 ACTE

2. Mocnit
Sunt un chistoc mocnit uitat pe drum.
Ard singura in aglomeratia urbana.
Ma calci in picioare si am doare,
dar tu mergi mai departe,
ca si cand nimic nu s-ar fi intamplat.
Dau sa imi strig durerea,
dar tipatul meu se sparge
in ecouri mute,
ce se lovesc de urechea oamenilor,
opaca auzului.
Doar un copil imi aude tipatul.
Il implor sa ma ajute,
iar el se apropie de mine,
imi priveste scurmul cu uimire,
iar apoi ma omoara,
strivindu-ma.

REBUT DE IDEE - METAMORFOZA IN 3 ACTE

1.Arc de ceasornic

M-am nascut din zeci de cuvinte
si din fraze interogative.
Am adormit seara si eram formata din rime,
din sensuri si din motive.
Dimineata mi-am dat seama sa sunt suspine
si fraze exclamative.
Sunt timpul care trece pe strazi,
sunt clipe de durere sau de tacere.

Sunt deja batrana in inima mea mocnita.
Am lasat in urma orice cuvant sau intentie
de silaba.
Imi aduc aminte de propozitiile interogative,.
exclamative sau afirmative.

Uit de trecut prin fire de nisip din clepsidra.

Privesc la viitorul definit prin secunda.
Inchid ochii si ma grabesc:
devin randuri goale si pagini albe.

remember

Stau in statia, nici de cum goala, ci plina, aglomerata, asteptand sa ma urc in tren. Un tren, nu neaparat unul anume. Nu caut sa ajung in locuri exotice, minunate. Caut doar sa plec, sa simt ca undeva, cumva, am invatat sa nu ma mai tem de nimic,sa nu ma mai insel pe mine insami uitandu-ma in oglinda si sperand. Astept. Nu fac decat sa astept. Si sa ma uit in zare, dupa un tren. Si da, vad timpul cum trece, cum zboara pe langa mine, dar eu nu pot sa fac altceva decat sa astept. De ce? Nu am curajul sa imi iau bagajele in mana, sa merg de-a lungului caii ferate de una singura. Mi-e frica ca va veni TRENUL si il voi rata.
Stau pe peron, in fata unei oglinzi in care ma privesc si imi vad chipul: din ce in ce mai batran, din ce in ce mai gol si mai ridat. Oglinda ma arata asa cum sunt si ii arata si pe toti cei care stau langa mine: la fel de goi si de neputinciosi, cu asteptarea care nu aduce nimic bun. Nu sunt decat identica cu toti ceilalti, chiar daca am incercat de-a lungul timpului sa aflu o metoda prin care sa ma pot individualiza. Sunt o picatura intr-o mare, o culoare pala intr-un curcubeu, o raza dintre mii de raze, o scanteie din intreg...sunt un identic si un la fel cu ceilalti. La fel ca si ei ma uit dupa tren, la fel ca si ei astept...astept un CEVA care sa ma scoata din mine insami, care sa ma indeparteze de ceea ce e comun.
Si vad cum trenul apare. Ajunge in statie, dar eu nu am curaj sa ma sui in tren. Mi-e teama de toate bagajele pe care trebuie sa le iau: valize cu amintiri, cufere cu frustrari, cutii de regrete. SI mi-e frica sa nu le rastorn. Si nu pentru ca le voi pierde, ci pentru ca altii le vor vedea. Si trenul pleaca. Dar, alaturi de mine au ramas multi, care nu au putut sa se suie in primul. Si astept urmatorul tren, sa vina.
Intre timp am invatat sa ma impac cu mine insami, sa caut cumva sa fac din mine cea mai buna prietena a mea, cea mai draga fiinta mie sa-mi fiu eu. Si da, mi-a fost greu. Am sfidat imposibilul si irealul, am trecut pe langa ilogic si am invatat ca eu sunt asa cum sunt, cu cuferele mele si cu valizele mele. Am invatat ca oglinda ma arata asa cum sunt, dar nu am invatat ce sa fac cu timpul pe care il petrec asteptand.
Ma vad prinsa intre ore. Momente pe care le petrec cu mine insami. Ma uit in mine si descopar ca prezentul e gol. Asa ca nu-mi ramane decat trecutul. Il iau in brate, imi aduc aminte, ma gramesc din amintiri. Imi aduc aminte, si imi aduc aminte si imi aduc aminte si imi aduc aminte si imi aduc aminte si...si...si...si atat. Traiesc un prezent al trecutului, mii de emotii iau glas si incep sa vibreze in mine. Si imi aduc aminte atat de des incat fiecare emotie incepe sa-si piarda din putere: din ce in ce mai mult, din ce in ce mai mult, pana la disparitia completa.
Sunt amintire vie, sunt un prezent care e construit din rezonante de trairi ale trecutului. Nu mai sunt imediat, ci sunt trecut. Cu o vointa pe care nu stiu de unde am mostenit-o, transform azi in ieri si traiesc clipa prezenta prin trecut. Sunt amintirea zilei de ieri, mai vie si mai reala...dar apoi din ce in ce mai moarta si mai trecuta, pana dispar.
Am invatat ca lumea se imparte in doua tabere: cei ce uita si cei ce nu. Sunt din a doua tabara. Ma ingrozeste gandul ca as putea uita cum sa imi aduc aminte. De tine, de el, de ea, de noi, de ieri, de alaltarieri, de tot. Imi construiesc castelul din crampeie de sentimente, vibrez la miscari simple de trairi.
Devin mai buna? Mai buna cu cine? CU mine, in niciun caz. Cu voi, deloc. Devin mai surda si mai oarba. Ma inchid in mine si ma caut. Dar sunt langa mine.Caut puterea de a deschide ochii, de a-mi lua valizele, cuferele, cutiile si de a pleca din gara, de a intelege ca trenul nu o sa mai vina niciodata. Vreau un Prezent al ideilor adevarate, caut sa ma rup de actualul realizat din trecut.

Uitam sau Com`e` difficile essere uomini

Ne intrebam cred ca zilnic care este scopul pentru care ne-am nascut, de ce traim si daca nu cumva finalul acestei vieti nu este decat moartea, neantul, nimicul. Suntem atat de preocupati de menirea noastra pe pamant, de rolul pe care ni-l imaginam ca ar trebui sa-l avem, de grijile noastre cotidiene, de toate lucrurile, marunte, care sunt in jurul nostru si de care se inconjuram cu atata pasiune, incat uitam. Uitam nu zile de nastere, nu cand trebuie sa ne luam salariul, nu sa luam o nota mare, nu sa invatam, nu sa mancam, nu sa mintim, nu sa furam, nu sa ranim, nu sa uram, nu sa ne hranim cu invidie in loc de hrana, nu sa distrugem, nu sa calcam in picioare, ci sa fim oameni. Uitam exact menirea noastra, singura obligatie pe care natura ne-a dat-o.
Ne stoarcem mintile scotand axiome care sunt atat de goale: murim pentru ca ne nastem, sau nasterea este o condamnare la moarte, dar uitam ca intre nastere si moarte exista viata, o viata care depinde de noi. Este in mana noastra sa o traim asa cum vrem, sa ne gasim idealul, sa ne incolacim in ura sau sa ne desfatam in prieteni. Este propria noastra obligatie ca in acest timp pe care il parcurgem pe pamant sa nu uitam sa fim oameni unii cu ceilalti, sa nu uitam ce inseamna sa traiesti alaturi de cel de langa tine fara sa il ranesti in orice moment.
Ma uit din ce in ce mai des la lumea din jurul meu, nu la cea de pe strada, de care mai imi place sa vorbesc si sa imi imaginez povestea din spatele fiecarui om necunoscut pe care trotuarul mi-l aduce in cale, ci la cei pe care ii cunosc, alaturi de care, constransa sau nu, am trait si imi dau seama ce a pierdut umanitatea din zilele noastre. Nu s-a pierdut nici glorie si nici fericire, ci umanitatea. Uitam in mod constant sa fim oameni. Am observat cat de animale salbatice suntem, cat de greu ne este ca 3-4 ore din "pretiosul" nostru timp sa il petrecem alaturi de cei care chiar au nevoie de noi. Ne lasam dusi de val, cuprinsi de aceasta maturizare(injectare intravenoasa constanta a unui volum cat mai mare de pesimism- am lamurit odata de ce), de grijile cotidiene, de lumea grabita, de probleme si uitam sa mai fim oameni.
Cel mai greu lucru nu este sa iti atingi idealul, sa iti gasesti perechea perfecta, sa scapi de grija zilei de maine, sa tii mereu pasul cu ceea ce se intampla sau sa rezisti non-stop presiunii si stresului, ci sa ramai om intr-o lume care si-a pierdut umanitatea.
Ma lupt cu morile de vant...

vedi ragazzo mio, com`e` difficile essere uomini...

Etern

Sunt momente in care te caut pe pamant
si in fiecare petala ce ma surprind mirosind-o.
Te caut in zadar caci nu izbutesc sa te gasesc
nici macar in cel mai inchis colt al camerei mele.
Ma uit dupa tine pe strazi, cautandu-ti chipul
pe figurile oamenilor necunoscuti. Insa nu te gasesc.

Am impresia, uneori, ca nu o sa te mai vad niciodata
si ca o sa raman singura, sa te caut mereu;
insa imi indrept ochii catre cer
si, pe dupa nori, langa soarele sihastru,
te gasesc. Imi zambesti. Cat de cald e
zambetul tau dupa acesta amara cautare!

Ma bucur ca nu sunt nevoita sa te caut in mormant,
sa incerc sa te gasesc printre oasele putrezinde
ce ti-au apartinut odata. Imi place sa te regasesc
prin muntii norilor, prin faclia soarelui si prin stele.
Imi pari a fi inca vie cand stau si-ti privesc chipul
fantomatic ce se prelinge printre nori. Asa te regasesc.

Acum pot sa te vad in privirile oamenilor si, cateodata,
imi pare ca tu poti trai prin ei.
Tu traiesti prin mine si prin toti oamenii pe care i-ai iubit.
Calatoresc prin nebuloasa viata cu speranta ca
va veni momentul cand ne vom revedea
si ador cu gandul la reintalnirea noastra
in fiece noapte ce o traiesc pe pamant fara tine.