destainuiri(2)

Se pare ca este mult mai greu decat credeam sa pot sa imi deschid sufletul pentru a ma putea privi pe mine ca intr-o oglinda. De multe ori, imaginea e tulbure. Nu reusesc sa ma vad asa cum sunt, sau asa cum cred eu ca as fi. Realitatea a cine sunt eu nu o pot vedea. Mi se pare ca inchid ochii prea devreme pentru a putea zari ceva limpede. O fac oare pentru ca imi este frica sa realizez persoana care am devenit?
Incerc sa ma destainuiesc, sa ma privesc pe mine in fata, de data asta fara sa ma mai mint si fara sa mai incerc sa remediez acele defecte, fara a mai incerca sa imi gasesc scuze. Stiu ca imaginea mea de acum, nu numai ca nu mai suporta inselari, dar nici macar scuze.
Sunt exact asa cum sunt, cu bune si cu rele, cu adevaruri si minciuni, cu calitati si defecte, cu cuvinte si cu gesturi, cu priviri si cu grai, cu toate elementele care ma compun pe mine ca om. Az incerc sa imi aflu calea, sa descopar drumul pe care trebuie sa merg. Am aflat cu durere un adevar pe care toata lumea il stie, dar care e dureros de fiecare data, ca nu ii poti multumi pe toti. Am inteles ca singura persoana pe care trebuie sa o multumesc este eu insami. Nu voi reusi niciodata sa ii multumesc pe toti, si de curand am incetat sa o mai fac. Este inca o lupa, dupa cea cu morile de vant, pe care o incetez. Nu ma mai lupt sa fiu pe placul tuturor, nu sunt si nu vreau sa fiu perfecta. Sunt doar ceea ce sunt: o suma de linii si de contururi, o gama de sentimente si de idei, o tresarire de priviri si un zambet. Atata pot fi, iar cine ma poate iubi asa bine, cine nu, nu.
Ma maturizez, imi injectez o doza din ce in ce mai mare de pesimisc si devin matura, invat din ce in ce mai mult care este gustul lacrimilor, si devin matura. Pot sa zic ca m-am maturizat, ca am invatat ce inseamna sa nu fi apreciat atunci cand trebuie de persoanele in care aveai incredere. Sunt mai pesimista, mai trista, mai suparata, cu ochii din ce in ce mai mult in lacrimi...deci da, sunt matura.
Destainuirea mea e ca incep sa devin din ce in ce mai putin om. Uit sau vreau sa uit, imi impun sa uit cum sa fiu om. Si totusi, ma doare. Tot ce este rau in jurul meu, toate nedreptatile care mi se intampla la fiecare pas ma dor. Poate ca nu uit sa devin om, ci asa ma apropii din ce in ce mai mult de esenta cuvantului"om"...
poate...