remember

Stau in statia, nici de cum goala, ci plina, aglomerata, asteptand sa ma urc in tren. Un tren, nu neaparat unul anume. Nu caut sa ajung in locuri exotice, minunate. Caut doar sa plec, sa simt ca undeva, cumva, am invatat sa nu ma mai tem de nimic,sa nu ma mai insel pe mine insami uitandu-ma in oglinda si sperand. Astept. Nu fac decat sa astept. Si sa ma uit in zare, dupa un tren. Si da, vad timpul cum trece, cum zboara pe langa mine, dar eu nu pot sa fac altceva decat sa astept. De ce? Nu am curajul sa imi iau bagajele in mana, sa merg de-a lungului caii ferate de una singura. Mi-e frica ca va veni TRENUL si il voi rata.
Stau pe peron, in fata unei oglinzi in care ma privesc si imi vad chipul: din ce in ce mai batran, din ce in ce mai gol si mai ridat. Oglinda ma arata asa cum sunt si ii arata si pe toti cei care stau langa mine: la fel de goi si de neputinciosi, cu asteptarea care nu aduce nimic bun. Nu sunt decat identica cu toti ceilalti, chiar daca am incercat de-a lungul timpului sa aflu o metoda prin care sa ma pot individualiza. Sunt o picatura intr-o mare, o culoare pala intr-un curcubeu, o raza dintre mii de raze, o scanteie din intreg...sunt un identic si un la fel cu ceilalti. La fel ca si ei ma uit dupa tren, la fel ca si ei astept...astept un CEVA care sa ma scoata din mine insami, care sa ma indeparteze de ceea ce e comun.
Si vad cum trenul apare. Ajunge in statie, dar eu nu am curaj sa ma sui in tren. Mi-e teama de toate bagajele pe care trebuie sa le iau: valize cu amintiri, cufere cu frustrari, cutii de regrete. SI mi-e frica sa nu le rastorn. Si nu pentru ca le voi pierde, ci pentru ca altii le vor vedea. Si trenul pleaca. Dar, alaturi de mine au ramas multi, care nu au putut sa se suie in primul. Si astept urmatorul tren, sa vina.
Intre timp am invatat sa ma impac cu mine insami, sa caut cumva sa fac din mine cea mai buna prietena a mea, cea mai draga fiinta mie sa-mi fiu eu. Si da, mi-a fost greu. Am sfidat imposibilul si irealul, am trecut pe langa ilogic si am invatat ca eu sunt asa cum sunt, cu cuferele mele si cu valizele mele. Am invatat ca oglinda ma arata asa cum sunt, dar nu am invatat ce sa fac cu timpul pe care il petrec asteptand.
Ma vad prinsa intre ore. Momente pe care le petrec cu mine insami. Ma uit in mine si descopar ca prezentul e gol. Asa ca nu-mi ramane decat trecutul. Il iau in brate, imi aduc aminte, ma gramesc din amintiri. Imi aduc aminte, si imi aduc aminte si imi aduc aminte si imi aduc aminte si imi aduc aminte si...si...si...si atat. Traiesc un prezent al trecutului, mii de emotii iau glas si incep sa vibreze in mine. Si imi aduc aminte atat de des incat fiecare emotie incepe sa-si piarda din putere: din ce in ce mai mult, din ce in ce mai mult, pana la disparitia completa.
Sunt amintire vie, sunt un prezent care e construit din rezonante de trairi ale trecutului. Nu mai sunt imediat, ci sunt trecut. Cu o vointa pe care nu stiu de unde am mostenit-o, transform azi in ieri si traiesc clipa prezenta prin trecut. Sunt amintirea zilei de ieri, mai vie si mai reala...dar apoi din ce in ce mai moarta si mai trecuta, pana dispar.
Am invatat ca lumea se imparte in doua tabere: cei ce uita si cei ce nu. Sunt din a doua tabara. Ma ingrozeste gandul ca as putea uita cum sa imi aduc aminte. De tine, de el, de ea, de noi, de ieri, de alaltarieri, de tot. Imi construiesc castelul din crampeie de sentimente, vibrez la miscari simple de trairi.
Devin mai buna? Mai buna cu cine? CU mine, in niciun caz. Cu voi, deloc. Devin mai surda si mai oarba. Ma inchid in mine si ma caut. Dar sunt langa mine.Caut puterea de a deschide ochii, de a-mi lua valizele, cuferele, cutiile si de a pleca din gara, de a intelege ca trenul nu o sa mai vina niciodata. Vreau un Prezent al ideilor adevarate, caut sa ma rup de actualul realizat din trecut.