destainuiri(2)

Se pare ca este mult mai greu decat credeam sa pot sa imi deschid sufletul pentru a ma putea privi pe mine ca intr-o oglinda. De multe ori, imaginea e tulbure. Nu reusesc sa ma vad asa cum sunt, sau asa cum cred eu ca as fi. Realitatea a cine sunt eu nu o pot vedea. Mi se pare ca inchid ochii prea devreme pentru a putea zari ceva limpede. O fac oare pentru ca imi este frica sa realizez persoana care am devenit?
Incerc sa ma destainuiesc, sa ma privesc pe mine in fata, de data asta fara sa ma mai mint si fara sa mai incerc sa remediez acele defecte, fara a mai incerca sa imi gasesc scuze. Stiu ca imaginea mea de acum, nu numai ca nu mai suporta inselari, dar nici macar scuze.
Sunt exact asa cum sunt, cu bune si cu rele, cu adevaruri si minciuni, cu calitati si defecte, cu cuvinte si cu gesturi, cu priviri si cu grai, cu toate elementele care ma compun pe mine ca om. Az incerc sa imi aflu calea, sa descopar drumul pe care trebuie sa merg. Am aflat cu durere un adevar pe care toata lumea il stie, dar care e dureros de fiecare data, ca nu ii poti multumi pe toti. Am inteles ca singura persoana pe care trebuie sa o multumesc este eu insami. Nu voi reusi niciodata sa ii multumesc pe toti, si de curand am incetat sa o mai fac. Este inca o lupa, dupa cea cu morile de vant, pe care o incetez. Nu ma mai lupt sa fiu pe placul tuturor, nu sunt si nu vreau sa fiu perfecta. Sunt doar ceea ce sunt: o suma de linii si de contururi, o gama de sentimente si de idei, o tresarire de priviri si un zambet. Atata pot fi, iar cine ma poate iubi asa bine, cine nu, nu.
Ma maturizez, imi injectez o doza din ce in ce mai mare de pesimisc si devin matura, invat din ce in ce mai mult care este gustul lacrimilor, si devin matura. Pot sa zic ca m-am maturizat, ca am invatat ce inseamna sa nu fi apreciat atunci cand trebuie de persoanele in care aveai incredere. Sunt mai pesimista, mai trista, mai suparata, cu ochii din ce in ce mai mult in lacrimi...deci da, sunt matura.
Destainuirea mea e ca incep sa devin din ce in ce mai putin om. Uit sau vreau sa uit, imi impun sa uit cum sa fiu om. Si totusi, ma doare. Tot ce este rau in jurul meu, toate nedreptatile care mi se intampla la fiecare pas ma dor. Poate ca nu uit sa devin om, ci asa ma apropii din ce in ce mai mult de esenta cuvantului"om"...
poate...

destainuiri(1)

Sunt o gramada de ganduri pe care as vrea sa le prind de-o aripa si sa le inteleg, pentru ca apoi nu doar sa le pot scrie, ci sa pot merge mai departe,dandu-mi seama de ceea ce se inatmpla in jurul meu.
M-am incredintat in cuvintele si in gesturile altora, uitand pana la desfiintare cine sunt si care imi sunt propriile gesturi. M-am simtit in siguranta atunci cand avea aprobarea celorlalti de a face ceea ce imi doream...si ce e ciudat este ca aorpbarea venea doar pe un anumit palier. M-am trezit intr-o dimineata ca eram perfecta fiica care invata, fara sa cauzeze probleme, fara sa se planga, dar care nu se simtea fericita. Mi-am dat seama ca imaginea mea din oglinda nu era o reflectie a cine eram eu, a cine sunt eu. Nu era decat o suma de linii, de culori, de testuri, un chip care nu ma reflecta, care nu ma aducea pe mine in prim-plan.
Si e greu sa ajungi sa iti dai seama nu ca nu ai avut curaj sa te sustii pe tine, ci ca nu ai avut de ce...doar te simteai sigura in locusorul tau caldut, in mica ta lume perfecta , oranduita dupa gandurile celorlalti, ganduri pe care nu te oboseai sa le cantaresti. Asa ma simteam eu: eram intr-o lume perfecta, departe de certuri si de nervi, in care ceea ce faceam era bine facut pentru ca se incadra in norme, pentru ca era ceea ce TREBUIA in ochii altora, dar nu si in ochii mei. Nu imi reneg existenta, sau greselile, sau munca pe care am depus-o si care doar eu stiu cat a fost...nu reneg si nu regret nimic pe acest palier...regret doar ca din toata viata nu am invatat inca cum sa fiu fericita, ca nu am inteles ca viata nu se rezuma la mici premii care nu te mai ajuta niciodata pe mai tarziu.
regret timpul pierdut incercand sa par perfecta in ochii altora, regret ca am vrut sa fiu asa cum nu sunt, regret ca m-am pierdut pe mine insami intr-o lume facuta din privirile altora...regret ca nu sunt eu in fiecare diploma de a mea, in fiecare premiu, regret ca nu mai pot sa fiu mandra de mine si de ceea ce am realizat , deoarece tot ceea ce am facut a fost pentru a-i multumi pe ceilalti, nu pe mine, regret ca nu ma simt fericita cand ma uit in spate si vad numai munca.
si am invatat sa regret si sa am curajul sa o spun...iar atunci cand ai curajul sa te rascoli, sa te intorci impotriva, sa revii la tine, la cine esti tu cu adevarat, esti renegata de cei care te-au creat ca o marioneta a lor.
am un mixaj de sentimente in suflet si caut calea spre normalul meu, de data asta este al meu, nu este al altora... si incerc sami dau seama de ceea ce am nevoie. si desi stiu de ce am nevoie, inca mie greu sa cer, mie greu sa mai sper ca ceva se va imbunatati.
se pare ca zborul e greu pentru fiecare dintre noi...