Ne intrebam cred ca zilnic care este scopul pentru care ne-am nascut, de ce traim si daca nu cumva finalul acestei vieti nu este decat moartea, neantul, nimicul. Suntem atat de preocupati de menirea noastra pe pamant, de rolul pe care ni-l imaginam ca ar trebui sa-l avem, de grijile noastre cotidiene, de toate lucrurile, marunte, care sunt in jurul nostru si de care se inconjuram cu atata pasiune, incat uitam. Uitam nu zile de nastere, nu cand trebuie sa ne luam salariul, nu sa luam o nota mare, nu sa invatam, nu sa mancam, nu sa mintim, nu sa furam, nu sa ranim, nu sa uram, nu sa ne hranim cu invidie in loc de hrana, nu sa distrugem, nu sa calcam in picioare, ci sa fim oameni. Uitam exact menirea noastra, singura obligatie pe care natura ne-a dat-o.
Ne stoarcem mintile scotand axiome care sunt atat de goale: murim pentru ca ne nastem, sau nasterea este o condamnare la moarte, dar uitam ca intre nastere si moarte exista viata, o viata care depinde de noi. Este in mana noastra sa o traim asa cum vrem, sa ne gasim idealul, sa ne incolacim in ura sau sa ne desfatam in prieteni. Este propria noastra obligatie ca in acest timp pe care il parcurgem pe pamant sa nu uitam sa fim oameni unii cu ceilalti, sa nu uitam ce inseamna sa traiesti alaturi de cel de langa tine fara sa il ranesti in orice moment.
Ma uit din ce in ce mai des la lumea din jurul meu, nu la cea de pe strada, de care mai imi place sa vorbesc si sa imi imaginez povestea din spatele fiecarui om necunoscut pe care trotuarul mi-l aduce in cale, ci la cei pe care ii cunosc, alaturi de care, constransa sau nu, am trait si imi dau seama ce a pierdut umanitatea din zilele noastre. Nu s-a pierdut nici glorie si nici fericire, ci umanitatea. Uitam in mod constant sa fim oameni. Am observat cat de animale salbatice suntem, cat de greu ne este ca 3-4 ore din "pretiosul" nostru timp sa il petrecem alaturi de cei care chiar au nevoie de noi. Ne lasam dusi de val, cuprinsi de aceasta maturizare(injectare intravenoasa constanta a unui volum cat mai mare de pesimism- am lamurit odata de ce), de grijile cotidiene, de lumea grabita, de probleme si uitam sa mai fim oameni.
Cel mai greu lucru nu este sa iti atingi idealul, sa iti gasesti perechea perfecta, sa scapi de grija zilei de maine, sa tii mereu pasul cu ceea ce se intampla sau sa rezisti non-stop presiunii si stresului, ci sa ramai om intr-o lume care si-a pierdut umanitatea.
Ma lupt cu morile de vant...
vedi ragazzo mio, com`e` difficile essere uomini...
Scrisoare de ramas bun
Acum 13 ani
