Vine, cu pasi mari si repeziti, revelionul peste mine. Si apare si acel timp, numit "facerea bilantului pentru anul ce a trecut". NU o sa va povestesc detaliat, pentru ca nu vad de ce v-ar interesa atat de tare viata mea, dar oricum rezultatul nu pot sa spun ca este spectaculos. Aceleasi realizari ca in ceilalti ani, dar si aceleasi esecuri...lamentable(fie vorba intre noi). Sunt sigura ca la fel face toata lume, si voi de asemenea.
Am si avem nevoie de un bilant anual care sa imi/ne spuna cine sunt/suntem sau este doar o forma de a ma/ne integra intr-un sistem care a prestabilit ca acest bilant sa fie necesar pentru conditia cotidiana a omului? Hmmm, e o "regula" a societatii, un element non-conformist de barfa cotidiana, amicala, evident. Ma intalnesc din ce in ce mai des cu cei care imi sunt prieteni si care imi sunt aproape mereu, si ne gandim la noi subiecte de discutie. In mod automat: cum a fost anul care se va incheia? Ne pierdem si ma pierd in tabloide, tabele, balante, echilibre sau dezechilibre, totul pentru o nevoie, fireasca sau nu, de a ma raporta la societate. Extrapoland cuvintele lui Marin Preda:"daca n-ar exista fericirea altora, nu ne-am sinchisi de nefericirea noastra", ma gandesc ca este exact acelasi lucru ca ne impinge, pe fiecare in parte, in a face "bilantul anual". Din nevoia umana de a ma integra intr-o societate,caci, vorba aia, "omul e un animal social", incep si eu, asemeni voua, sa imi fac bilantul.
Deci, precum spuneam...aceleasi reusite si aceleasi esecuri lamentabile. Imi dau seama ca viata mea, asa cum mi-as fi dorit eu sa se schimbe, nu a avut nici o modificare esentiala. Nu s-a modificat nici macar un pic. Sunt la fel ca anul trecut, poate ceva mai "matura"(adica mai pesimista, sa ne intelegem bine), cu mai putina fericire si increderea(caci doar sunt elemente ale copilariei), cu mai multe griji si preocupari(BACUUUUU si da, sunt elemente ale maturitatii). Dar in fond, viata nu se schimba. Asemeni mie, toti ceilalti se zbat in aceleasi clisee. Ne maturizam printr-o injectare constanta a unor doze din ce in ce mai mari de perimism(o fi un drog la care nu putem renunta?), dam la o parte, cu o forta ce niciodata nu credeam ca o putem avea, toate sentimentele bune care tin de umanitate si le inlocuim cu o fuga oarba dupa...gol. Bilantul anual nu se schimba...se schimba procentele. Esecurile nu mai sunt 20%, ci 30%, fericirea nu mai e 40%, ci 35%, dar nimic fundamental nu se schimba.
Descopar, si sunt convinsa ca la fel faceti si voi, ca nu ma schimb. Daca mi-am promis sa fiu mai calma, nu mi-a iesit, daca mi-am jurat sa fiu mai rabdatoare, nici atat. Si atunci, care mai e rostul unui bilant?Am nevoie, poate, sa imi aduc aminte la finalul fiecarui an ca nu ma pot schimba, ca imbunatatirea tine din ce in ce mai mult de zona idealului si de cea a Sf-ului? Sau iar tre ma intorc la vechea mea problema: nevoia de apartenenta la societate? Eu am nevoie de bilant pentru a-mi aduce aminte, cine sunt...de a ma regasi pe mine atunci cand ma pierd. Caci da, sunt ca un portofel pe care il tot pierd...am nevoie de tabele, registre si societate pentru a ma evalua pe mine, pentru a-mi da seama in ce categorie intru. Am mai zis-o: am incetat lupta, caci ma luptam cu morile de vant. Raportandu-ma la un ideal care nu exista in realitate, imi dau seama de imperfectiunile mele, de cat de jos sunt si de cat de mult ar trebui sa ma ridic, de cat de multe mai sunt de facut si cat de putin timp mai am pentru mine.
Dar totusi, e surprinzator: desi stiu de la inceput care va fi rezultatul, cu incapatanare ferma(de leoaica veritabila:)))continui sa fac un bilant, sperand ca macar acum, la sfarsit de an sa fiu totalmente sincera cu mine.
Si mai e surprinzator un aspect. Facem bilantul, promitandu-ne(si asa am ajuns la subiect) ca ne vom schimba. Vedem in fiecare inceput de an, un nou inceput in viata, de parca am avea o a doua sansa. Viata nu da o a doua sansa, pentru ca fiecare zi se succede dupa cealalta. Dupa ce facem planuri, ne promitem si, mai ales, promitem celorlalti ca ne vom schimba, ca vom fi mai buni, ca vom invata mai bine, ca vom lua BACUL, ca vom intra la FACULTATE(spaimele mele pe anul care vine), ne dam seama ca, de fapt, de a doua zi, nu facem altceva decat sa ne reluam viata. Si sa actionam asa cum suntem noi, fara nici o imbunatarire, nici un "upload". Si atunci, ma intreb: care este rostul? daca nu aduce nici o imbunatatire, daca nu suntem mai buni: nici eu, nici tu, nici omul de pe strada, nici cel care imi va citi blogul si il va aprecia sau uri...atunci pentru ce atata energie consumata in van?
Si raspunsul, care de altfel, asa cum se intampla cel mai des, este exact cel mai usor, rasare(ca undelemnul deasupra apei, ca undelemnul deasupra apei:)))...societatea. DIn nevoia, cretina dar atat de impetuasa, dupa parerea mea de adolescenta rebela, de a apartine unui grup, ne diluam, pana la ruinare, fiecare particularitate a sufletului, ne catalogam dupa superficialitati, ne schimbam preferintele pentru a apartine majoritatii si ne irosim energia pentru ca, guess what, si ceilalti o fac. Dar, cum nici eu nu ma deosebesc de cei din jurul meu, nu pot sa nu ma blamez...exist doar pentru ca fac parte din majoritate. Si sper sa gasesc omul care sa imi dea din nou suflul pentru a putea lupta impotriva "promisiunilor" desarte de la fiecare sfarsit de an.
