Incheierea luptei cu morile de vant

Traiesc intr-o lume pe care incep din ce in ce sa o inteleg mai putin, o lume care se bazeaza pe valori efemere si superficiale, in care nu mai imi gasesc locul si nici dorinta de a mai crede. Nu sunt diferita de cei din jurul mue, chiar daca imi spun ca imi place sa merg impotriva curentului, sa fiu diferita. Cu fiece zi ce trece imi dau seama ca nu fac altceva decat sa ma supun unor reguli al caror rost nu il inteleg.
Ca o nebuna, caut in fiecare zi sa rezolv cat mai multe "probleme", fug dintr-un loc in altul, ma enervez cand pierd masina, cand imi dau seama ca am uitat sa rezolv ceva, cand realizez ca nu am gasit ceea ce cautam atunci cand aveam nevoie de el, cand stau si lenevesc mai mult pentru ca astfel imi ramane mai putin timp pentru activitatiel "importante", cand ma pierd in visare, cand nu imi ies toate, cand...cand...cand...intelegeti voi ideea. Uit din ce in ce mai des adevaratele elemente care dau stralucire vietii. Observ, cu o indiferenta de autor omniscient(damn, mi-a folosit romana la ceva:))), ca VAD, dar nu PRIVESC, AUD dar nu ASCULT, SIMT, dar nu sunt PATRUNSA DE SENTIMENT, CRED cu o reticienta orbitoare si TREC prin viata fara nici o urma de sensibilitate(da da da, ca trenu prin gara, exact).
Vad ce se intampla in jurul meu, imi dau seama pe ce strazi o iau in goana mea nebuna de a rezolva totul intr-o singura zi, dar am uitat cum sa privesc la ceea ce ma inconjoara. Uit din ce in ce mai des sa mai observ si altceva in afara de strazile pe care trebuie sa o iau, autobuzelel pe care trebuie sa le prind. Am ajuns sa ma holbez in mod insistent la ceasul de la mana cand stau in statie, injurand si in acelasi timp rugandu-ma(ca un hibrid adevarat ce sunt) sa vina odata tranvaiul ala. Privesc in gol cand merg pe strada, gandindu-ma la Dumnezeu stie ce, fara sa privesc, nici macar pentru o secunda, lumea din jurul meu. Oare pe langa cati preiteni nu am trecut zilele astea fara sa imi dau seama ca se aflau langa mine? Si oare peste cati nu ati trecut si voi cu privirea? Am uitat, acum mai mult ca niciodata imi dau seama, sa privesc...mergand cu "capul in pamant"(metaforic vorbind, evident), uit sa privesc la tot ceea ce ma inconjoara. Vad, dar nu privesc. Oare cat timp a trecut de cand nu m-a mai fascinat o singura opera de arta, sau nu m-a mai sensibilizat o provire miloasa a unui cersetor care chiar nu are bani?
Zgomotele lumii ma absorb din c ein ce mai mult, aud tot ce se intampla in jurul meu, conversatii care nu ma intereseaza dar, pe care oamenii neciviliati, le poarta cu voce baritonala, in mijloacele de transport in comun. Aud claxoanele unei masini sau muzica care imi zbiara in mp3, aud vocea mamei cand imi explica ceva, aud ce spune profesorul la ore...dar totul, in mod inevitabil trece pe langa mine. Te aud si pe tine cand imi spui c ama iubesti si cu aceeasi masinicitate iti raspund si eu. Aud totul in jurul meu, dar nu mai ascult. Nu am mai ascultat de mult o melodie, nu am mai ascultat un ciripi de pasari, un cantec de vioara sau doar o adiere de vant...
Simt o durere, simt cand e bine sau cand e rau, cand e normal sau anormal, dar nu mai sunt cuprinsa de trairi profunde. Cuvintele se sparg in bucati asimetrice si se lovesc de inima... nu mai au valoare, isi pierd intelesul. Imi aduc aminte cum dupa doar 3 zile mi s-a spus "te iubesc"...nu mai exista sentimente profunde? Aruncam atat de tare cu cuvinte al caror sens nu il intelegm pe deplin? Profunzimea a disparut...e uitata printr-o statie de tranvai, pe un loc din banca, pe o lacrima cursa din ochi, pe o geana care a strivit-o. Si totusi, asa ajung si eu...spun ceea ce simt in modul cel mai superficial...ma leg de superficialitate ca si cand ar fi resortul cel mai important al realitatii si al cunoasterii. Cum sa mai redau cuvinte pe care doar le pot simti, dar nu le traiesc? Inima devine din ce in ce mai axata pe valorile denaturate ale omenirii din zilele astea. Asa se destrama si sentimentele. Incerc sa imi aduc aminte cand a fost ultima data cand am simtit cu adevarat ceva, un sentiment...dar totul e intr-un trecut indepartat, fara nici cea mai mica legatura cu realitatea...
Pffff, cred...cred ca nu cred in nimic:)). In ce valori sa mai cred cand eu nu incerc sa le mai schimb, cand am ajuns in momentul in care plafonarea si acceptarea sunt cele mai bune raspunsuri ale unei lumi bazata doar pe puterea"nemarginita" a banului. Sentimentele se dilueaza in fuga cotidiana, cuvintele nu mai au puterea de a reda exact ceea ce se simte, ci emotii care ar trebui sa fie profunde, dar nu sunt decat aleatorii. Dar, cum am mai spus, fac parte din cotidian. Nu ma mai impotrivesc sa schimb lumea si, totusi, sunt la fel de hibrida ca atunci cand nu eram decat impotriva curentului. NU ma pot obisnui cu ideea de trendy, de a fi cool doar pentru a fi pe plac...si totusi, nu mai fac nimic ca sa schimb mentalitati irosite pe valori curente.
Si asa ajung sa imi pierd viata, sa mi-o irosesc intre stres si banalitate, sinceritatea prefacuta a unor ganduri superficiale si inutilitatea unui dialog,caci cuvintle nu mai redau nimic. Culmea este ca vinovatul nu este niciodata in mine, si nici in voi si nici in noi...ci in stres. Caut, asemeni tuturor semenilor mei, un vinov care sa nu se poata dezvinovati, care sa inghita in tacere toate crimele de care este acuzat. Problema este in noi, in fiecare din noi: in mine, in tine, in omul care trece acum pe strada, in omul peste care ai dat ieri cand te grabeai, in omul...in toti. Invinovatim stresul, timpul, limitarea omului, condtia telurica a omului, dar nu il invinovatim p om. Cum sa cred ca nu e vina mea, cand eu singura nu am facut decat sa ma izolez, sa uit sa traiesc.
Si, totusi, asemeni semenilor mei, ma chinui sa ma conving ca nu sunt vinovata...ca stresul este de vina...si tacerea cade